Ieri am avut bucuria si surpriza de a descoperi, pe profilul de fb. al unei cunostinte, poezia de mai jos, scrisa de poetul chilian Pablo Neruda (14.07.1904-23.09.1973).
Pe mine m-a cam pus pe ganduri... asa ca va invit sa va faceti timp si voi si s-o cititi...

Cine moare?

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,
urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii,
acele emotii care invata ochii sa straluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras
si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Totul depinde de cum o traim...

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi.

Tanar la 80 de ani!!!

"Tineretea nu este o etapa a vietii, ci o stare de spirit. Tineretea nu tine de obraji imbujorati, buze rosii si genunchi supli. Ea e o chestiune de vointa, un atribut al imaginatiei, o vigoare a emotiilor. Este prospetimea celor mai profunde izvoare ale vietii.

Tineretea inseamna victoria curajului asupra timiditatii, a poftei de aventura asupra dorintei de confort. Pe acesta o gasesti mai degraba la un om de saizeci de ani decat la unul de douazeci.

Nimeni nu imbatraneste doar pentru ca trec niste ani- cu totii imbatranim pt ca renuntam la idealurile nostre. Anii pot sa aduca riduri pe piele, dar pierderea entuziasmului aduce riduri pe suflet. Grijile, teama, autodistrugerea imbolnavesc inima si duc spiritul la pamant. Fie de saisprezece sau saizeci de ani, fiecare inima poarta in sine atractia interogatoriilor, pofta copilareasca pentru tot ceva urma si bucuria jocului care este viata.
In inima ta si inima mea deopotriva se gaseste o statie de receptie, cat timp ea primeste mesaje legate de frumusete, speranta, bucurie, curaj si putere de la oameni si de la Infinit, atata timp esti tanar. Atunci cand antenele nu merg si spiritul tau este acoperit de zapezile cinismului si de gheata pesimismului, atunci imbatranesti, chiar daca ai doar douazeci de ani. Dar atata timp cat antenele merg si primesc semnale optimiste, exista sperante ca vei muri tanar la optzeci de ani"- ULLMAN

Pilula de atitudine...

Am gasit zilele trecute o secventa de text interesanta in una din cartile pe care le citesc pentru a-mi corecta dizabilitatea legata de emotivitate cand e cazul vorbitului in public... cu alte cuvinte sunt timida dar ma tratez !!!!! :)))

Cartea din care am extras secventa este una din seria Dale Carnegie- " Cum sa vorbim in public?", text care apartine in realitate lui Elbert Hubbard (scriitor si filosof american care a trait intre 1856-1915).

"De cate ori iesiti pe usa, ridicati fruntea sus, tineti capul drept si simtiti-va plamanii. Sorbiti razale soarelui si intampinati-va prietenii cu un zambet...si puneti suflet in fiecare strangere de mana. Nu va temeti ca ati putea fi inteles gresit si nu acordati nicio o clipa de gandire dusmanilor.

Stabiliti-va clar in minte ce vreti sa faceti si apoi, fara sa va abateti de la drumul ales, indreptati-va asupra lucrurilor marete si minunate pe care ati vrea sa le faceti...

... si dupa aceea, pe masura ce timpul trece, veti constata ca intalniti ocazii nesperate absolut necesare pentru implinirea dorintelor voastre, si tot asa cum coralii isi iau numai ceea ce le trebuie din valurile oceanului.

Imaginati-va persoana capabila, cinstita si utila care vreti sa deveniti si ganditi-va la asta ore intregi si va veti tranforma intr-o fiinta cu totul speciala.... Gandirea este functia suprema...

Pastrati o atitudine mentala corecta, plina de curaj, sinceritate...(...) Atunci cand ganditi corect, creati...

Toate lucrurile ajung sa existe prin dorinta si orice rugaminte sincera primeste un raspuns...Ne transformam in functie de cum suntem modelati sufleteste...

Ridicati funtea si tineti capul drept. Suntem adevarati zei sub forma de crisalide...!!!"- Elbert Hubbard

Cu toate ca, contextul social este altul, cred ca textul acesta ar putea fi pentru multi dintre noi, un bun punct de pornire nu numai in modelarea personalitatatii, schimbarea atitudinii sau chiar cresterea nivelului personal de motivare...

Pasarea Spin...

Exista o legenda despre o pasare care canta o singura data in viata, mai dulce decat orice alta vietate de pe fata pamantului. Din momentul in care-si paraseste cuibul, cauta un copac cu spini si nu-si gaseste odihna pana nu-l afla.

Apoi cantand printre ramurile salbatice, ea se arunca singura in spinul cel mai lung si mai scutit.

Si, in extazul mortii, ea se inalta asupra propriei agonii, scotand un tril mai dulce decat al privighetorii sau al ciocarliei.

Un cantec al carui pret suprem este insasi existenta. Intreaga lume inmarmureste ascultandu-l si Dumnezeu in paradisul sau zambeste.

Pentru ca ceea ce este mai bun in viata noastra se obtine numai cu pretul unei dureri existentiale... Ori cel putin asa spune legenda...

Colleen McCullough, Pasarea Spin

Mie, cu sinceritate...

Am fost intrebata de multi prieteni de ce nu am mai scris pe blog si m-am eschivat in raspunsuri ... ei bine acum am raspunsul sincer ... nu am mai scris pentru ca nu ma simteam in stare sa scriu, nu aveam disponibilitatea sufletesca si mentala, nu gaseam coloritul necesar a-mi tapeta gandurile si sentimentele ...
Am lipsit in acesta perioada si din viata mea si din viata altora la care tin ... am lipsit dar m-am intors „acasa”...

Imi beau cafeaua la fel de amaruie si aburinda cu aceeasi pasiune, ma trezesc in acelasi pat (din vremea adolescentei mele) privesc aceleasi fete in jur, poate cu mai multa incredere, poate cu zambet mai trist (oricum e mai bun decat o tristete zambitoare), cu maturitate sau naivitate.

Am lipsit din viata mea dar m-am intors si am scapat de Tristete si Singuratate (in doi si in mijlocul celorlalti) care ma urmareau de ceva vreme ... devenisem plina de frustrari, cu sperante spulberate, vise neimplinite si zambete mute.

Tristetea si Singuratatea mi-au dat de urma dupa cativa ani... si-au insustit tot ce aveam, tot ce eram, tot ce aveau nevoie ... un alt suflet de om ... o alta minte de om ... ale mele de asta data ...
S-au furisat dupa mine amenintatoare si totusi tacute ca niste personaje dintr-un film noir... m-au flancat- Tristetea din dreapta, Singuratatea- in stanga ... Nu era nevoie sa-mi prezinte actele de identitatea le-am recunoscut chiar daca a trecut ceva vreme de cand ne-am revazut ultima oara ... le cunosteam prea bine pe amandoua ...

Ne-am jucat de-a soarecele si pisica si de-a v-ati-ascunselea o vreme ... dar gata m-au gasit si erau decise sa-mi faca felul in amaruiul stil pe care l-am gustat cu totii macar o data in viata ...

Au venit pregatite sa ramana o vreme, lucru stiu de mine din datile anterioare ... s-au pus sa ma perchezitioneze amandoua, mi-au golit buzunarele de orice farama de bucurie si speranta, sertarele mintii de ganduri senine, odaile inimii au ramas ravasite ... lasasera ferestrele deschise ... dupa ce aruncasera tot ce era bun, frumos si nobil in ele ...

Am ramas doar noi trei ... Tristeta mi-a confiscat identitatea, iar Singuratatea a inceput interogatoriul care tinea ore in sir ... era politicoasa, dar nu obosea niciodata si de fiecare data ma prindea cu cate ceva. Ma intreba daca am vreun motiv sa fiu fericita, linistita, calma ... ma intreba de ce eram singura iar si de ce nu eram in stare sa mentin nici o relatie pe linia de plutire? De ce am stricat totul in fiecare relatie? De ce as merita eu sa ma lase ele in pace? De ce? De ce ? ...

Incercam sa fug de ele mereu ... ma scapau din ochi pentru cateva clipe dar apoi apareau iar langa mine ... Tristetea ma strangea in bratele ei dureros de grele, iar Singuratatea nu uita sa ma ia de mana ... sa fie sigura ca m-a regasit ...

Nu ma mai deranjam sa fug dupa o vreme, erau peste tot ... ma obisnuisem cu ele ... una se trantea in pat langa mine cealalta imi veghea somnul si avea grija sa nu-l am linistit ... si asa dormeam toate trei in aceesi incapere ...

Diminetile cand ma trezeam, nu le gaseam nicaieri ... gaseam doar urmele prezentei lor ... asternuturi ravasite, ferestrele larg deschise si sufletul in petice lipite cu lacrimi si regrete ... ochi fara vlaga...

Speram sa nu apara iar, dar ma insealam amarnic de fiecare data ... se reintorceau in timp ce-mi serveam singura cafeaua sau incercam sa mananc ... erau bucuroase sa ma revada iar ... iar eu eram Trista si Singura ... Mi-au umplut viata de griji, tristeti, mahniri, neimpliniri, frustrari... si totusi m-au determinat sa ma capacitez si sa-mi revin mai curand...

Cam asta am facut de cand nu am scris ... mi-am infruntat demonii si frustrarile si mi-am facut curaj sa vorbesc despre ele, mi-am sters urmele de lacrimi, mi-am incendiat sentimentele si apoi le-am improscat cu nisip ... mi-am strans tot ce aveam in bagaje si am plecat de unde am venit ... poate am fugit ... poate am luat hotararea inteleapta ... oricum am bagajele pregatite si ma pot intorce daca mi-e dor vreodata ... mi-am impachetat frumos visele pentru viitor, mi-am pus gandurile in ordine in sertarele mintii ... si am pus punct.

Am dat un enter si am inceput sa-mi scriu o noua pagina ... una in negru pe alb fara multe semne intrebare ... cu fraze scurte si concise, afirmative, unele exclamative ...

Acum ma regasesc impacata cu mine, multumita de tot sau aproape tot ce ma inconjoara, plina de entuziasmul unui nou inceput faurit dupa chipul si asemanarea mea ... cu aceleasi ganduri calde si proaspete, cu sentimente domoale si sclipiri jucause in priviri ... cu mai putin timp liber si mai multe responsabilitati ... cu mai multe sperante si mai putine temeri ...


Mie, cu sinceritate ...

Suflet pereche...

Am auzit zilele trecute, in treacat, asteptand la o coada interminabila (la xerox nu la paine...)niste opinii cu privire la un subiect mai putin comun sesiunii si oarecum mult prea personale si curajoase pentru a le afirma in public si cu voce tare (cum se intampla). Discutia viza sufletul pereche, insa o alta abordare decat cea pe care o consider potrivita. E drept se vedea si diferenta de varsta (ele 18+, eu 23- ) insa ce m-a frapat pe mine e modul pueril de a privi acest suflet pereche (pe care sigur nu il intalnisera de vreme ce vorbeau atat de degajat si fara pic de consideratie si amestecau “componenta” carnala)... Mi-as fi dorit sa ajung mai repede in fata... Dar n-am ajuns si astfel am fost pusa in situatia de a lua parte (in gand) la dezbaterea subiectului...

La fel ca mai toata lumea si domnisoarele de langa mine credeau ca sufletul pereche e cineva cu care te potrivesti la fix, toti isi doresc sa fie asa, altii mai cred ca si trebuie sa mai si semeni cu el. Ma indoiesc.

Eu as zice ca sufletul pereche e o oglinda, e acela care iti arata chestiile care te trag inapoi, care te opresc, acela care-ti atrage atentia asupra ta, ca tu sa-ti poti schimba viata si sa evoluezi. Iti arata cine esti cu adevarat si ceea ce e si mai important e ca iti arata si ce poti sa devii.

Probabil ca un suflet pereche adevarat e cea mai importanta persoana pe care ti-e dat sa o intalnesti in viata, pentru ca iti darama toate prejudecatile si te obliga sa te trezesti si sa actionezi in consecinta. Sufletele astea pereche ne apar in viata tocmai pentru ca noi sa putem descoperi alte fete ale propriei noastre persoane si cel mai important apar cand te astepti mai putin, dar la timpul potrivit. Dupa care pleaca o perioada. Dar se intorc mai devreme sau mai tarziu si „verifica” situatia.

Scopul sufletului pereche e sa te scuture din amorteala, sa te scoata de unde trebuie sa iesi, sa iti ciufulesca nitel orgoliul, sa iti arate care iti sunt limitele si viciile, sa iti rupa inima ca sa intre lumina inauntru, sa te faca sa ajungi atat de disperat si lipsit de control incat sa te oblige sa-ti revii singur...si sa o stearga. Asta a fost mereu treaba lui si si-a facut-o perfect.

Iti mai da si cateva bobarnace care te propulseaza in niste situatii din care poti iesi ciufulit rau, dar la fel de bine daca ti-ai invatat lectiile de pana atunci iesi cu bine. Te invata sa ai rabdare si sa gandesti ca un om mare (aici e cam grea treaba).

E dificila treaba cu sufletul pereche, de multe ori ni se poate parea ca suntem indragostiti de acest suflet, dar in realitatea suntem indragostiti de ceea ce suntem noi cand sunt ei de fata. N-ai sa vezi pe nimeni de mana cu sufletul pereche si multumit, treaba asta revine altui suflet la fel de important, insa unul care are alta fisa de post.

Daca avem mai mute suflete pereche intr-o viata nu stiu, insa cred ca ne-ar ajunge unul singur, si asa de multe ori e mai mult decat credem ca putem duce (dar putem). El, sufletul asta pedagog de scoala veche a vietii te invata cum sa devii suflet pereche la randul tau...si noi la randul nostru avem menirea de a trezi alt suflet adormit, e un act de mutualitate, poate chiar de responsabilitatea sociala...

Sufletului pereche, cu multumiri,

Mananca, roaga-te, iubeste!

Zilele trecute mi-a fost recomandata o carte care mi-a atras atentia mai ales datorita numelui „Mananca, roaga-te, iubeste”, ma gandeam la ea ca la un ghid de supravietuire in jungla citadina. Asa ca am pus mana si m-am apucat de citit. Cu o ceasca de cafea in dreapta si cu acest potential ghid in stanga...si am inceput sa ma lamuresc ca nu e tocmai ghid...

Printre cele scrise mi-a atras atentia un episod din viata personajului-autor care se preteaza si personajelor de pe scena in care noi suntem actorii principali.
Cu toate ca acesta carte se adreseseaza mai ales purtatoarelor de tocuri, ea, foarte bine si usor poate fi rasfoita de purtatorii de cravate asta daca vor sa inteleaga ce se ascunde dincolo de ceea ce vad ei in ceea ce le priveste pe „ele-le” lor.

Povestea este una trista, la fel cum multe/multi dintre noi am trait sau vom trai (ma includ si eu aici, nefiind exclusa „experimentului”). Autoarea foloseste genul feminin in descrierea ei, insa consider ca nu e gresita nici abordarea variatei masculine.

„M-am aruncat direct in bratele lui/ ei asa cum circarii din desenele animate sar de la trambulina si dispar cu totul intro ceasca minuscula. Dragostea disperata e cel mai greu de indurat....

In cazurile de iubire disperata ne inventam intotdeauna personajele jucate de partenerii nostri le cerem ce vrem noi sa fie, apoi suferim cand refuza sa mai joace rolurile respective- el/ea era eroul meu/eroina mea romantic/romantica si eu eram inca pentru el/ea intruchiparea unui vis- femeia/barbatul cea/cel mai vesela/vesel si cea/cel mai puternica/puternic pe care o intalnise pana atunci, era de fapt in intimitate, o adevarata mlastina fara fund, imbibata doar cu durere; vietatea cea mai dependenta de afectiune (o combinatie de golden retriever si lipitoare), mai neajutorata decat tripletii nascuti prematur.

Adevarul ca devenisem dependenta/dependent de el/ea ( si avea si el/ea partea lui/ei de vina purtandu-se ca un „barbat/femeie fatal/fatala in relatia noastra” iar cea/cel care eram cand nu mai eram centrul atentiei lui/ei, suportam consecintele. Dependenta e semnul distructiv al oricarei povesti de dragoste pasionale.

Totul incepe in momentul in care obiectul adoratiei tale revarsa asupra ta o doza ademenitoare si halucinogena din ceva ce nu ai avut niciodata curajul sa recunosti ca ti-ai dorit- un amestec de droguri afective, o cursa infernala a dragostei. Apoi tanjesti dupa atentia neconditionata a celuilalt cu obsesia insatiabila a oricarui drogat.

In lipsa “drogului” te imbolnavesti subit si o iei razna, devii depresiv (pe langa resentimentele pe care te incearca fata de cel/cea care ti-a incurajat dependenta inca de la inceput si care acum refuza sa te mai aprovizioneze cu “marfa” de calitate de care ai atata nevoie pe care sigur o are ascunsa undeva fir-ar sa fie, pentru ca pe vremuri o primeai si pe gratis de la el/ea.

In faza urmatoare esti slab/slaba, tremuri intrun colt si nu mai esti sigur/sigura de nimic, ti-ai vinde pana si sufletul sau ti-ai jefui vecinii doar ca sa ai din nou parte de chestia aia.

Intre timp, obiectul adortatiei tale simte fata de tine doar repulsie. Se uita la tine ca si cand nu te-ar mai fi vazut niciodata pana atunci, necum la o persoana pe care candva a iubit-o cu pasiune. Ironia face sa nu-l/o poti invinui pentru asta. Adica uita-te la tine...esti o epava jalnica, nici macar nu te mai recunosti in oglinda...

Asa ca... asta e . Ati ajuns la destinatia finala a pasiunii nebunesti, te-ai ales cu o parerea groaznica despre tine insati/insuti, din ghearele careia nu mai exista scapare.

Plini de respect reciproc si extrem de seriosi, discutam inteligent despre cum am putea sa dam o noua sansa relatiei noastre avand mereu cate un plan bine gandit, al carui scop era minimizarea incompatibilitatilor noastre evidente. Eram extrem de hotarati sa rezolvam chestiunea. Pentru ca mi se parea imposibil ca doi oameni atat de indragostiti ca noi sa nu aiba parte de un final fericit. Trebuia sa mearga...”

Pentru continuarea povestii, dar mai ales pentru adevarata poveste din spatele copertii, te invit sa citesti “Mananca, roaga-te, iubeste” de Elizabeth Gilbert, cartea-best seller o gasesti in libraria Diverta.